timpul 1
îmi place să-l numesc ceaţă
aş vrea să pot spune că mi-am uitat cuţitul acasă, dar
nimeni nu pune aşa ceva pe masă
timpul 2
începe atunci când nu mai ştii a cui e buza asta, dacă e a ta sau
a lui & nici nu prea contează când e acelaşi sărut
paşii-clipitul-stelele-nopţile vin toate
în acelaşi plic la aceeaşi adresă pentru acelaşi destinatar;
multă vreme, a fost considerat a fi o simplă constantă
timpul 3
e tunetul care te trezeşte & anunţă furtuna
începi să te întrebi de ce sfârşiturile au mereu nuanţe de gri şi ţipete de lumină
unde s-a ascuns soarele, de ce te ard ochii
uneori răspunsurile sunt ascunse în ceaţa lăsată în urmă
dar ceţurile nu-s umbre şi nu ne urmăresc niciodată
pornind de la premisa că te-ai născut înfăşurat în poveşti
(poveşti care vor rugini când se vor lipi de golurile trupului tău)
şi pielea ta se va transforma într-o hartă a constelaţiilor şterse
sau într-o scoarţă de sequoia fără riduri
--------------
copilăria:
"aici
nu e nimic de văzut
soarele mi se strânge în pumn pentru câteva zile şi
când se transformă într-o bilă fumegândă,
cerurile-ncep să plângă, iar luna se ascunde sub pături de fum -
aşa spălăm noi geamurile de amintiri;
a doua zi, lumina cerne din nou timpul până la următoarea furtună"
tinereţea:
"e greu să te trezeşti dimineaţa cu gândul că un alt pat îţi cerşeşte dragostea
deşi nu v-aţi îmbrăţişat niciodată & nu ştii nici măcar dacă mai poţi simţi trecutul ascuns
în cutele cearşafului;
atunci e de obicei momentul în care simţi pe vârful nasului o rămăşiţă de sărut,
aşa că te întorci pe partea cealaltă ca să mai primeşti unul"
bătrâneţea:
"la final, nu poţi spune dacă ai pierdut sau ai câştigat
dacă tu apui odată cu toamna sau toamna apune odată cu tine
dacă aluniţele ţi se vor transforma în stele, dacădacădacă;
nu mai rămân decât nişte poveşti ascunse în buzunarele timpului"
ah
se prelinge puţină dimineaţă pe sub uşă
ce zici să nu mai îmbrâncim soarele măcar acum
s-a hotărât să nu ne mai fure întunericul înainte să//
veni vidi vici
cu al cui cearşaf ne zgâriem coastele în această fereastră de primăvară
avem un pat drept ghiveci & eu nu-mi sugrum rădăcinile doar ca să le mut
într-o ceaşcă, nu//
crede şi nu cerceta
traseul aluniţelor de pe ceafa mea nu se termină cu nicio comoară
în schimb, pleoapele
pleoapeleochiipupilele îmi spun fiecare adevăr din minciuna ta
& cu siguranţă
n-ai observat niciodată cum îţi dansează genele când mâinile mele ah ______________________
adică atunci când dimineţile cerşesc pe la ferestre cu jaluzelele trase, noaptea n-a fugit încă
sau atunci când fiecare centimetru din pielea mea îşi caută analogul în pielea ta
şi mai ales atunci când îmi zâmbeşti dintr-o amintire îndepărtată
/atunci/
nu vine niciodată dimineaţa pentru că noaptea mi-a pus zăbrele capului
cearşaful mă ţese între cute cum se strâng florile de piersic
zilele construiesc noi depărtări când trec pe lângă mine
/atunci/
primul cuvânt care mi se lipeşte de limbă e ceaţa
ar putea fi noaptea mea favorită dacă n-ai fi tu iar dacă n-ai fi tu
mi-aş agăţa fericirea de gard şi poate luna îi va şterge întunericul până ar veni
zorii mi-ar împăienjeni genele cu nori de ploaie
aş avea propria cascadă în claviculă o lume goală de ascuns sub pat într-o
sticlă cu toate celelalte vieţi pe care ar trebui să le trăiesc
dacă n-ai fi
I. tu
ai scos cerul din vechii lui pantofi & l-ai trimis în pădure la cules de ploi
când s-a întors cu scufiţa roşie pe umăr venise iarăşi iarna
cine mai aşteaptă iarna în martie uită-te la ceas, e prea târziu să ningă
ploile şi-au zidit deja oceanele în jurul tău iar eu
II. eu
n-am construit niciun pod peste nori & nici valurile n-au umplut ibricul
întunericul a înghiţit deja ultimul filament din coada licuriciului şi-acum
se-ascunde pe fundul cănii
ce mi-a mai rămas din lumină e doar o pată sub cearşaf
ce-a mai rămas din umbră?, n-am rămas decât noi
III. noi
avem atâtea lumi de netezit pe roata olarului
oare de câte ori am stins lumina fără să aprindem noaptea
oare câte nopţi am pierdut fără să tragem de mânecă luna
oare câte nopţi s-au strâns în cârca lunii aşteptând
trase draperia şi o rază palidă îi aprinse cu greu ţigara
i-am spus râzând că soarele e-n zi de post & nu-mi scruma în palmă, te rog
pentru asta avem covor, iubitule
îi aud de aici inima bătând la tobe & poate tot ea
a descuiat temniţa coastelor mele şi-a eliberat vechea ticăitoare & sigur
mi-a înviorat mecanismele
genele îi umbresc păturile de nesomn de sub ochi, iar
pleoapele deseori ţes întunericul & rareori aprind lumina & mi-e drag
de zilele târâte prin ceaţă dar
ţigara s-a stins şi
soarele încă n-a alunecat de tot sub orizonturi, dar
pupilele ni se dilată până când se regăsesc sub cearşafuri & lumea, ei bine
ea poate aştepta o noapte
prolog
unde să înoţi când lacul a secat şi cui
să te mai rogi când luna s-a-necat? cuprins
ceartă-mă când cerul îşi va îndrepta privirile în altă parte, nu crezi oare că
ar trebui să nu mai aştepţi rugăciuni & să nu-i mai iei locul dumnezeului din mijlocul patului
de ce crezi că eşti singura mea icoană singurul meu răsărit singura mea scăpare
poate nu eşti decât ultimul apus de astăzi
că sori mai sunt destui /ce-ar fi să fie-aşa cum a fost întotdeauna să se destrame noaptea când răsari tu şi de ce crezi c-aş mai avea nevoie de lună dacă te am pe tine felinar să-mi spargi întunericul şi mai mult de ce crezi că-ncerc să-ţi fiu răsărit când eu eu sunt ca un bec ciobit/
epilog
fulgerele mi-au lovit cana de ceai astă seară
poţi să ghiceşti cine s-a electrocutat?
pasul 1.
dacă târăşti luna dintr-o parte în alta a nopţii, cerul
îşi va dori să plângă în cafeaua lăsată la răcit pe tocul ferestrei iar apoi
când se vor usca ultimele nuanţe de albastru pe tavan sub săgeţile de soare
îţi vei ridica ochii şi tot ce vei vedea vor fi grămezi de vată;
pasul 2.
se ia un mojar cu adâncimea până în centrul pământului
se lasă la încălzit pe miezul fierbinte, tragându-se cu ochiul prin gaura cheii
se aruncă norii uscaţi şi trei cuburi de zahăr peste umăr pentru noroc,
puţin albastru de voroneţ & puţină crustă arctică
se amestecă folosind o aşchie de pin şi apoi
te pui pe plâns;
pasul 3.
înainte să se crape ceaţa dimineţii
îţi desenezi în palmă ultimul apus şi vei cerşi oceanului de deasupra ta până când
soarele începe să-ţi gâdile bătrâneţile, alunecând spre vârfurile degetelor
spre Dumnezeu spre lumină spre necunoscut
ţi-aş spune să-ţi închizi ochii şi să-ţi priveşti în suflet
(sau centrul pământului)
dar zâmbetul tău e la fel de gol ca şi cerului;
uneori, nu funcţionează şi norii nu dispar depinde doar de tine de câte ori răsar
s-a dezbrăcat sub lumina însângerată a răsăritului
lăsându-şi hainele să geamă cu câte un foşnet când cădeau
odată cu privirea obosită pe pat /sunt chiar lângă tine acum oh, cât mi-aş dori să te trezesc doar ca să te privesc privindu-mă cu ochii împăienjeniţi de iubire/
alungă lumina cu draperiile groase de culoarea cărămizilor
era ca şi când ar fi zidit drumul luminii către dormitorul nostru
aş fi vrut să-i zâmbesc
dar dispăru odată cu lumina
/să te strâng în braţe să mă ascund în tine, după ce trag pătura peste noi, să-ţi simt rotiţele mişcându-se în sens invers acelor de ceas şi/
şi apăru în pat, trăgând pătura peste noi şi făcându-şi cuib în pieptul meu
îi simţeam respiraţia mulându-se pe bătăile inimii mele, pielea
lipindu-se de a mea, un ultim
/să te sărut ca şi când ar fi ultima oară, ca şi când mâine ne-am îngropa sub mormane de "mereu" şi "întotdeauna", ca şi când/
motto: /will you help me paint a smile on this sad, sad world/
vreau să privim împreună cerurile lunecând în aceeaşi găleată & funinginea din urma lor
nu-mi fac planuri pentru cum mi-aş putea juca următoarele secunde atâta timp cât
mă ţii strâns şi lumea e un tapet palid de care ar trebui să iertăm pereţii
încearcă doar să numeri chipurile zbârcite & umbrite de griji din jurul tău, vezi,
nu poţi,
pentru că-s toate feţele pe care le-ai fi putut vedea dacă nu ai fi clipit, da
până şi eu aş clipi mai des, nu înţeleg nici eu, iubitule
oamenii sunt tot mai trişti nepăsători şi reci
le simţi iarna în suflet inima gemând ochii tremurând de friguri chiar dacă
soarele străluceşte iar palmele noastre
sunt arse de-atâtea poveşti aburinde gata de spus strănepoţilor
ajută-mă să-mi scot destinul din sânge & amprentele trecutului din viitor & îţi promit că
într-o zi, când un necunoscut îţi va pune mâna pe umăr şi-ţi va spune - bună seara, eu sunt timpul e timpul să ne dansăm ultimul vals,
ne vom reîntâlni acolo unde nici măcar orizonturile nu ajung
nu-mi fac planuri pentru cum mi-aş putea juca următoarele secunde atâta timp cât
vreau să privim împreună cerurile lunecând în aceeaşi găleată & funinginea din urma lor
23.48
mă-ntrebă dacă-s pregătită pentru dezastre, îi spun că
nu prea îmi plac tornadele, dar de obicei mă-mpac destul de bine cu dărâmăturile
& atunci ploaia se opreşte înainte să ciocăne-n geam
& tot atunci
23:59
timpul se dezbracă peste noi
00:00
înotăm disperaţi deşi suntem la mal ne obosesc încheieturile şi cerul a rămas cu gura
căscată sunt singurul far a cărui lumină ştearsă pâlpâie prin ceaţă mările nu-şi mai
suflă valuri înspre noi & se pare că nici noi nu mai răsuflăm deşi încă ne cerşim
privirea unul altuia, cuvintele nu se mai şuieră printre dinţi dar eu îţi aud
gândurile, /nu te speria, iubito, nu trebuie să cerşeşti timp pentru noi
niciun dumnezeu nu mai există acum în afară de cel pe care-l vezi în
oglindă/, iar gândurile îi sunt ca un fel de uneşte-punctelele şi
ultimul dintre ele sparge liniştea lovindu-mă ca un uragan pe
mare
00:08
Paula Bonet
cearşafurile se răvăşesc în jurul meu şi miroase-a sare
mă-ntreabă dacă mi-a plăcut să fur nisipul din clepsidră şi dacă
intro//
ai văzut vreodată picătura aceea de apă care
te-a făcut să blestemi ploaia sau
cu alte cuvinte
ţi-ai văzut vreodată trupul năpăstuit de oglinzi
când voiai să-ţi ascunzi toate
zgârieturile
ah, zgârieturile
i.
m-am trezit cu sufletul chircit de frig, urlând
urlând mai tare decât toamna care lovea cu umărul în uşă
îmi spunea că dacă las lupii să intre n-o să-l mai văd niciodată
că pentru el lumea s-a scurs printre ramuri de măr despăducheate de vânt
iar eu
eu am stat şi-am privit cu ochii izbiţi de lumini palide toată schingiuirea universului
cu mâinile lipite de scăunel, ca la grădiniţă
ii.
îmi spun că n-a venit încă sfârşitul
cerul nu s-a descusut prea mult, doar cât să-nghită soarele
şi să dezrădăcineze ici-colo câteva păduri
ca să-şi cultive singurătatea
iii.
toamna îmi şuieră la ureche un vânt pentru oase
e ca un cântec de leagăn înfăşurat în amintiri pe care
nimeni nu le revendică
toamna e dulce şi-mi zdruncină coastele
toamna-mi fură sufletul şi lasă în urmă rugină
Andreas Lie
outro//
au crescut lupii şi colţii le miros a vară
soarele nu mai răsare, dar apune de două ori pe zi
lumină mai aruncă licuricii, dar întunericul îţi scoate ochii oricum
zgârieturile se infectează, dar am spart oglinzile
sufletul nu l-am mai găsit, dar nici nu l-am căutat vreodată
poate că soarele aruncă mai multe pietricele în geamul ei dimineaţa când nu vrea să se trezească
lumina îi trage altfel cearşaful de pe cap şi camera se inundă altfel cu triluri poate că norii
o ocolesc atunci când începe să plouă nu ştiu de ce nici măcar nu pot ghici într-un fel vreau să
cred că dacă nu e povestea mea nu trebuie să o citesc şi totuşi//
totuşi există un ungher întunecat în inima mea unde luna şi stelele nu ajung noaptea unde toate
becurile se ard şi nu există prize de alimentare pentru lămpile stradale e un locşor înghesuit
în care mă ascund prea des zilele astea în care mi-a intrat iarna-n oase pentru că simt//
simt că poveştile altora mă tot urmăresc în mijlocul nopţii zgâlţâindu-mi timpanele cu ţipetele
lor monstroase trebuie să fug în gol degeaba mă-ntreabă paşii încotro ce-aş putea să le răspund//
să le răspund că mă duc încotro au copacii rădăcinile în cer şi e toată lumea a mea
______________________________________________________ dar tot căprioara mea aleargă mai repede
#1
am învăţat cândva să nu deschid uşa străinilor şi, până atunci,
niciun străin nu a intrat neinvitat
dar uneori uşile se deschid singure
fără să scârţâie fără să geamă fără să-ţi şoptească vreun semn
#2
şi-atunci când autobuzul începe să aştepte în gară trenul de miezul nopţii
când copacii se-aşază pe aripile păsărilor începând să foşnească triluri noi
când vara îţi bate în geam cu un mănunchi de cireşe în mijlocul viscolului
când te-aleargă vise în picioarele goale în oraş pe străzi prin casă prin suflet
când "sunt" devine iarăşi "suntem" fără să ai baghetă, fără să spui abracadabra
atunci ştii că eşti din nou fericit
#3
în fiecare suflet se ascunde o femeie torcând
- un fel de bunică a destinului -
care se înţeapă şi se uită la rană
oprindu-se pentru câteva secunde în timp
oprindu-ţi viitorul într-un punct pe tavan
oprindu-mi paşii în ceaţă
aşteptând
#4
scriam cândva despre femei împachetate în cearşafuri
- dimineaţa târziu, cu părul răvăşit, sau
noaptea, aruncându-şi tristeţile sau bucuriile pe pat odată cu rochiile -
pentru că-mi doream să regăsesc cearşafurile mele pe acele femei
fără să realizez că-mi doream de fapt să ajung ca ele iar acum
după atâţia ani de spălat cearşafurile altora
am devenit femeia-muză
#5
soarele apune în mijlocul dimineţii uneori
e eclipsă de soare uneori
luna se ascunde în smoală uneori
e prea întuneric uneori
şi-amintesc - nu doar uneori -
că în noi zac toate becurile nefolosite
Les amants (1928), Rene Magritte / Voodoo, Frank Ocean
#6
mii şi încă vreo câteva sute de paşi
câţiva rătăciţi pierduţi sau poate doar obosiţi
jumătate din ei arşi de ploaie pe asfalt sau înecaţi în soare
majoritatea zâmbindu-ne fără să-i mai vedem vreodată sub talpă
#7
şapte e un număr colţuros
unii ar spune că-mi seamnănă
alţii ar crede că a da cu secera în mijlocul toamnei
e semnul unei dezvoltări tardive ale minţii
eu cred că doar a grâului
____________________________
n-am ajuns încă să număr până la 8 dar el ne-aşteaptă pe-amândoi la linia de start
8 e doar un infinit ce-o ia la fugă
mi-am dorit ca şapte ore pe zi să văd răsăritul
şi apusul să fie doar o scânteie
în schimb
răsăritul mă pierde mereu între cearşafuri şi pături între pături şi cearşafuri
între coşmaruri şi cafea între cafea şi faptul că nu mai beau cafea deşi am nevoie
măcar de-o ceaşcă goală
iar apusul, ei bine, apusul?, mă trânteşte de pereţii pe care-şi varsă lacrimile
când înoată-n fiecare peşte mort adus de maree la ţărm
David Fleck
mi-am dorit ca tu să-mi dai şapte ore de răsărit şi m-ai minţit
iar după ce m-ai minţit te-am iubit pentru că
m-ai învăţat să-mi desenez propriul răsărit
ai fost pensula fiecărui răsărit fie că uneori rămânea doar o
încercare eşuată de a sfărâma cerul
apoi
apoi
mi-am dorit să te am
mi-am dorit să fiu răsăritul tău cum
îmi eşti tu răsărit
________________________________
de ce nu mi-ai spus când vii?
te-aş fi aşteptat la gară
într-o zi
peştele atârna de mal pentru că altfel s-ar fi înecat în mare
şi-odată cu el luna stelele iar cerul
îşi făcea gura pungă strângea din dinţi
cosea lacrimi de smoală pe nisip
şi zimţi murdari se ridicau zdruncinând
orice suflet îi cadea-n cale
într-o zi
peştele îşi ţuguia buzele încercând să mai sărute pentru ultima oară apa
în semn de bun rămas către pescarul cel mai aşteaptă încă în larg
- Ce vrei să vezi? ţipă
ridicându-se fulgerător de la masă şi trântind scaunul pe care stătea aşezată
cu atâta chin. Asta vrei să vezi? spuse arătând cheile. Ia-le şi bagă-ţi-le-n
fund.
Am auzit uşa trântindu-se,
iar apoi totul se scufundă în linişte. Începusem să plâng fără să-mi dau seama
şi nu am realizat asta decât în momentul în care o lacrimă a decolorat
suprafaţa cafelei din faţa mea. Uram cafeaua, o uram din tot sufletul, cum o
uram şi pe ea când scandaliza tot blocul cu răgetele ei de leoaică răpusă de
sabia anilor.
De fapt, începusem să o
urăsc de cum îi apăruse primul rid şi-mi amintesc şi acum ziua aceea nefastă în
care, în mijlocul înlănţuirii de care era înspăimântată de vreo duzină de ani,
sparse prima oglindă din viaţa ei.
O altă lacrimă plonjă în
cafea, ca un înotător care-şi dă ultima suflare în timp ce sare. Nu mai ştiam
dacă plângeam de disperare sau din cauza femeii pe care o pierdusem încă o
dată.
***
„Mi-e frică. Mi-e frică
de ziua în care te vei uita la mine cu repulsie şi-mi vei spune că mi s-au
lăsat sânii şi că arăt ca şi când aş fi ieşit dintr-o mină; mi-e frică de ziua
în care o să te saturi de mine şi ştiu că nu mai e mult până atunci. Şi o ştii
şi tu, doar că nu vrei să vezi asta, niciodată nu vrei să-ţi analizezi paşii de
mâine. Nici nu ştii ce o să faci mâine. Poate că nici măcar nu exist şi toată
asta e în mintea ta. Nici măcar nu mă cunoşti. Dacă aş pleca, în ziua următoare
nici măcar nu ţi-ai aminti cum arăt. Sunt doar o altă tu pe care ai găsit-o de
curând, de care te vei sătura şi o vei arunca la primul coş de gunoi.”
Mi-am lipit arătătorul de
buzele ei, făcând-o să tacă. Deşi era patru dimineaţa, avea ochii larg
deschişi, iar urmele dermatografului din timpul zilei şi lacrimile care
aşteptau cuminţi în colţuri îi făceau să pară şi mai mari, mai rugători.
Era prima noapte pe care
o petreceam împreună. Trupul subţire, potrivit unei copile de 15 ani o făcea să
pară cu doi ani mai tânără decât era de fapt. Părul îi inunda perna şi îi
încadra chipul ca în reclamele de la Wella. Faţa ei era cel mai bun zid pe care
îl cunoscusem vreodată, până în momentul acela. În spatele lui se ascundea un
castel al maturităţii atât de atent construit încât ai fi crezut că s-a clădit
odată cu fiecare oscior ce a crescut în ea.
(Nu i-aş fi făcut o
descriere atât de amănunţită dacă nu aş fi fost sigur că va fi un punct de
plecare pentru încercarea de a explica atât pe ea, cât şi comportamentul ei.
Probabil că toate cuvintele pe care mi le-a spus în noaptea aia de ianuarie,
ordinea lor, tonul, nuanţele formează un centru al universului pe care ea
însăşi şi-l crease; univers care a rămas impenetrabil pentru mine de-a lungul
anilor, deşi se pare că ea a provocat toate dezastrele care au schimbat ordinea
lor.)
***
Probabil au fost multe
incidente minore de-a lungul următorilor cinci ani a căror existenţă nici măcar
nu am remarcat-o deşi, oricât aş încerca să analizez fiecare minut al vieţii
noastre împreună, nu găsesc niciun semn în acest interval care să sugereze fie
şi măcar un blitzkrieg printre ideile ei.
Plecasem pentru prima
oară la mare, din simplul motiv că adora să mergem la munte vara, iar eu nu
reuşisem să găsesc nici un pic de timp liber în timpul iernii ca s-o duc la
mare. Chiar după ce împlinise 22 de ani la sfârşitul lui octombrie şi
împlinisem 4 ani de relaţie, mi-am luat concediu fără plată şi am plecat două
săptămâni într-un orăşel de pe Coasta de Est, unde închiriasem o căsuţă mică la
câţiva kilometri de mare.
Problema casei era, din
punctul ei de vedere, că avea prea
multe oglinzi. Ceea ce nu era chiar rău din punctul meu de vedere, fiindcă ne puteam vedea relexiile pe tavanele
camerelor cu paturi şi canapele, pe doi dintre pereţii bucătăriei şi în
întreaga baie. Pot spune că sunt o tipă destul de narcisistă, iar faptul că am
muncit din greu pentru a ajunge manager la doar 21 de ani mă face să par, cu
siguranţă, şi mai narcisistă.
Incidentul cu oglinda s-a
întâmplat a doua zi, după ce foşnetele cearşafului din timpul nopţii mi-au dat
de înţeles că nu dormise prea bine. De altfel, primele două zile ale oricărei
vacanţe erau de acomodare, din simplul fapt că avea o fobie de paturi încă din
copilărie, fobie pe care nu dorise niciodată să o explice, în ciuda
insistenţelor mele.
Adormise dimineaţa
târziu, moment în care m-am decis să fac o plimbare prin împrejurimi.
Deşi încă nu ninsese prin
acele părţi, iarna îţi dădea un ghiont în coaste la fiecare pas, făcându-te să
priveşti în urma ta pentru ca vântul să te poată lovi dintr-un unghi mai bun.
După ce mi-a zgâlţâit maxilarul cu prima palmă, vântul se opri pentru câteva
secunde, cât să aud ţipete venind din cabană.
Îmi amintesc şi astăzi
drumul pe care am mers şi numărul de paşi făcuţi de când închisesem uşa cabanei
până să-i aud ţipătul; însă din momentul în care zgomotul acela strident şi
inuman începu să-mi zgârie timpanul şi până când am găsit-o pe gresie cu pumnul
însângerat şi părul năclăit, invocând toţi zeii subterani din toate religiile
cunoscute, nu-mi amintesc absolut nimic.
***
Oglinda spartă nu a mai
fost amintită niciodată. Când ne-am întors, în casă nu mai era nicio suprafaţă
argintată în care să-şi poată vedea faţa. Astfel, se dezobişnui să-şi petreacă
45 de minute în fiecare dimineaţă ca să se machieze. Părul, aproape creţ, nu-l
pieptăna niciodată şi nici nu-l mai tunse. Când ieşeam în oraş purta
întotdeauna ochelari de soare, motiv pentru care şi cina în oraş devenise un
tabiet la care am renunţat cu timpul. Am început să comandăm mâncare acasă, iar
după ce termină de citit toate cărţile din bibliotecă (inclusiv tratatele de
economie pe care le ura atât de mult), începu să-mi lase liste de cumpărături.
Când veneam de la serviciu, o găseam întotdeauna în bucătărie lustruind ceva
sau spălând vase.
În ciuda tuturor acestor
schimbări despre care nu am vorbit niciodată (nu aş putea să vă spun un motiv;
nu cred că aţi putea înţelege asta, nu e ca şi când nu mi-ar fi păsat sau ceva
asemănător, doar că pur şi simplu nu am ştiut cum sau poate nu am simţit nevoia
să deschid subiectul) rămăsese aceeaşi femeie frumoasă dintotdeauna. Părul îi
era întotdeauna moale şi mirosea uşor a ţigări când i-l mângâiam seara când se
agăţa extenuată de pieptul meu. Ochii îi erau mai umbriţi acum, ceea ce îi
aducea, în sfârşit, o nuanţă de maturitate pe chip. Frica ei cea mai mare,
apariţia primului rid, încă se încolăcea în jurul inimii ei; deşi nu am mai
văzut o oglindă ani la rândul în acea casă, o surprindeam uneori pipăindu-şi
faţa cu degetele în căutarea unei cute care se lăsa aşteptate.
Eu însă nu am văzut acea
cută niciodată.
Însă ea a văzut-o.
***
- Da, nu s-a întors acasă
de câteva zile. Nu are alte rude în viaţă şi nu avea pe nimeni apropiat, nu
ştiu unde ar fi putut să se ducă. O cheamă Jane. Jane Longfield. Da, aştept.
(pauză) Cum adică nu există? Mă luaţi la mişto?
I. prolog
asta se întâmpla demult, când
voi, dragii mei, nici măcar
nu deschiseserăţi cerul pentru a-i face cărare lui iisus,
înainte să aflaţi că olimpul nu există decât atunci
când poseidon
umple mările de otrăvuri
1. motivul
am plecat când frigiderul era plin de gheţari şi
antarctica se topise
pentru că munţii mei începuseră să joace soarele
cu laba piciorului
2. bagajul
am luat cu mine:
- o conservă de compot de ananas pentru că
era iarnă ningea cu oameni de zăpadă importaţi din hawaii
- o caracatiţă în borcan pentru cerneală pentru stilou pentru
jurnal
- o cutie de chibrituri pentru pădurile care vor să-mi
fure munţii
- o ceaşcă de porţelan cu marginile aurite în care să
fac ceai din munţi
- sufletul într-un buzunar dar
l-am pierdut într-o benzinărie
3. şi-apoi/ încotro?
nu ştiu
încă merg
nu m-am hotărât
______________________________________________
“I’m confused. Really confused. And it’s a lot deeper than you think. Deeper, darker, colder.”
